Cu referire la comunism, istoricii din celălalt lagăr au remarcat îndeosebi fenomenul proceselor staliniste din anii 30. Reluate apoi și extinse în țările de democrație populară la sfârșitul deceniului cinci din secolul precedent.
În „raportul secret” prezentat de Hruşciov în 1956, se afirmă că anii 30 au fost marcați de lupta lui Stalin cu opoziţia. Stalin, a declarat succesorul său, se îmbolnăvise de cultul personalităţii și de obsesia comploturilor împotriva sa. Pretinșii opozanți au devenit victimele proceselor și terorii staliniste, a decretat noul țar al Kremlinului linia de rescriere a istoriei. Deși făcuse parte și el din Biroul Politic condus de Stalin. Se spune că la Congresul al XX-lea al PCUS își regizase o explicație menită să-l apere de această acuzație. În timp ce-l acuza de la tribuna ședinței pe Stalin de crimă, ar fi primit un bilețel anonim cu întrebarea de ce n-a protestat, la vremea potrivită, împotriva crimelor aceluia. Vedeți ar fi zis, Hrușciov, dacă acum, când Stalin e mort, autorul nu are curaj să-și spună numele de frică, noi, ce puteam face când el trăia?!
Desigur că Stalin avea opozanţi printre tovarășii din „garda lui Lenin”. Exemplul cel mai la îndemână e Troțki, creatorul Armatei Roșii. „Până în 1937 am trăit tot timpul cu opoziţia alături”, se justifica gazetarilor pensionarul Viaceslav Molotov, a cărui semnătură figurase adesea pe listele condamnaţilor la moarte în procesele staliniste. Dar, după aceea, cu opoziția s-a terminat. Stalin, zice Molotov, a vrut ca anul 1937 „să devină continuarea revoluţiei… într-o situaţie internaţională complexă”. Iar ceilalți, din Biroul Politic, l-au ajutat.
Cercetările și anchetele instrumentate au făcut ca 1938 să fie anul de vârf al terorii staliniste. Denunţați de vecini, colegi de muncă, uneori chiar de neamuri ori soți, circa zece milioane de cetăţeni sovietici au ajuns în închisori şi lagăre. Statistici actuale dau un procent de cinci la sută din populaţia ţării privată de libertate. Cei mai mulți, victimele unor presupuse suspiciuni de duşmani ai poporului, spioni, sabotori, agenţi ai puterilor imperialiste… Vigilența, probată prin denunț, era, de altfel, o trăsătură a omului nou. „La noi fiecare cetăţean este un colaborator al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne”, a lăudat ministrul Anastas Mikoian succesele cekiștilor la jubileul a două decenii de la fondarea temutului organ. Așa se face că-n anii 1936-1938, Stalin a bătut recordurile mondiale ale terorii. După cercetările istoricului Roy Medvedev, doar în 1936 s-au pronunţat 1 116 condamnări la moarte. Numai pe motive politice, în aceşti trei ani au fost arestaţi peste cinci milioane de oameni. În 1938, pe baza sentinţelor pronunțate de Instanţa Specială, numai în Liubeanka, închisoarea centrală a NKVD-ului se executau, într-o singură zi, și câte două sute de condamnați. Psihoza „mașinii negre” care ridica, noaptea, cetățenii bântuia orașele sovietice. În apartamentele comune, prin pereții și paravanele despărțitoare, locatarii ascultau îngroziți zgomotele percheziției și jelaniile „luării”. Se întâlneau însă, a doua zi dimineața, cu membrii năpăstuitei familii neîndrăznind să-i adreseze o întrebare. „Rămașii” din familie erau deja stigmatizați iar ceilalți se fereau de ei…
Desigur că spectrul revoluției proletare mondiale agitat de Moscova a atras mulți și puternici dușmani. Dar cum să urzească comploturi milioane de sovietici? Sau spionaj? „Noua revoluție” gândită de Stalin, de care-a amintit Molotov, se baza pe strategia străvechii manipulări cunoscută sub numele de „țapul ispășitor”. Un remediu al societății în criză e desemnarea unei cauze a răului. Găsirea cuiva pe care ceilalți să se răzbune, făcându-l vinovat de toate dezamăgirile, rătăcirile și suferințele sale. Așa a explicat sociologul Emil Durkheim funcția terapeutică a „țapul ispășitor”. Acuzația de „complot” – evreiesc, iezuit şi masonic – are o lungă istorie politică. Al patrulea tip de complot – al imperialiasmului contra comunismului – a fost un lait-motiv al epocii lui Stalin. În anii 30, oamenii puterii și cetățenii de rând vedeau că brutalitatea schimbărilor economice şi politice n-a adus bunăstarea promisă. Trebuiau, aşadar, găsiţi şi pedepsiţi vinovaţii! Și s-au pornit să-i găsească, să-i ancheteze, să-i condamne și să-i pedepsească…
Toate erau posibile deoarece justiția sovietică pornea de la prezumția de vinovăție. „Eu te acuz c-ai făcut spionaj sau ai complotat… dovedește-mi tu că nu e adevărat!…” Orice sentință, inclusiv condamnarea la moarte, se putea pronunța doar pe recunoașterii acuzatului. Autoincriminarea se obținea prin tortură. Dreptul de a schingiui s-a adus la cunoștința capilor regionali printr-o telegramă cu următorul conținut: „Comitetul Central al Partidului comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice vă aduce la cunoştinţă că aplicarea măsurilor fizice în practica Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne este permisă din 1937 de CC. Este cunoscut că toate forţele siguranţei burgheze aplică aceste măsuri faţă de reprezentanţii proletariatului. Ne întrebăm de ce forţele securităţii dintr-un stat socialist ar trebui să fie mai umane în raport cu duşmanii înverşunaţi ai clasei muncitoare”.
Constrângerile fizice şi psihice se soldau cu efectul mărturiei scontate. Un simplu inventar a torturilor foloste în acei ani conduce la concluzia imposibilității de-a rezista. Smulgerea unghiilor, stingerea ţigării pe piele, „zăbala”, „frigarea”, bătutul la tălpi, cămaşa de forţă, fractura coloanei vertebrale… „Manejul” (plimbarea în cerc în jurul anchetatorului) şi „ancheta în ture” (cu privarea celui anchetat de somn) erau metode mai subtile, dar cu efect psihologic garantat.
Acestea și altele la fel de îngrozitoare s-au aplicat însă omului obișnuit, constrâns, prin ele, să devină „ţapul ispăşitor” în chip de unealtă a imperialiștilor care întârzie venirea raiului sovietic promis. Altfel se proceda cu foştii revoluţionari de profesie trași, unul după altul, în malaxorul proceselor. Autoacuzațiile ce și le aduceau în procesele publice, mărturisind groaznice crime și comploturi puse la cale de dușmanii Uniunii Sovietice și a lui Stalin cu ajutorul lor, cutremurau sala de judecată și-i înmărmureau pe jurnaliștii străini.
Care să fi știut codul secret al revoluționarului de profesie? Ei promiseseră să-şi dedice viaţa, și chiar să și-o piardă, pentru cauza revoluției proletare. Urmau să-și considere propria fiinţă drept „capital destinat sacrificiului”. Mai târziu, când comuniștii vor stăpâni planeta, ei, cei sacrificați în numele cauzei, vor fi eroi, sfinții noilor calendare și sărbători. Lenin nu i-a lăsat să creadă, nici după luarea puterii, că persoana vreunuia ar conta prea mult în mersul lumii viitoare. „Părintele revoluției” își bătea joc de bătrânii bolșevici, după mărturia lui Troțki. Când depășesc 50 de ani, ar trebui trimiși la străbuni, glumise el macabru. Căci slăbiunile bătrâneții nu se potrivesc cu spiritul revoluționar.
În timpul marii terorii, odată reținuți de organe, în celule foştilor revoluţionari au coborât tovarăși de-ai lor. Încă liberi și încă la putere, aceștia le-au adus la cunoștință că venise vrema să-și țină legământul. Pentru cauza revoluției urmau să joace rolul „țapilor ispășitori” care sabotaseră progresul. Unora, mai puțin pătrunși de fanatism, li s-a promis că procesul va fi ca o piesă la scenariul căreia li se cere să colaboreze cu anchetatorii și procurorii. Odată pronunțată sentința finală și spectacolul încheiat, ei, condamnații vor fi trimiși să execute misiuni în străinătate.
Gladiatorii lui Stalin au intrat în arenele tribunalelor poporului, jucându-și rolul încredințat. Serii lungi de bolșevici – foști lideri politici, înalți ofițeri și anchetatori – au întreținut, cu succes, șirul spectacolelor.
Fidelii între fideli s-au purtat cu credință. În fața plutoanelor de execuţie au cântat Internaţionala și au strigat „Trăiască Stalin!”
Distribuie acest articol
